Raport secret. Crima organizată în „Epoca de aur” a lui Nicolae Ceaușescu

Adunați prin birturile de mahala, unde berea ieftină nu se gată în vecii vecilor, amin, nostalgicii „Epocii de Aur” încep, cam de pe la a treia halbă încolo, să discute politică. Și nu oricum, ci cam la fel de competent precum bravii noștri parlamentari. Iar de obicei, cam de pe la a patra halbă, îi apucă mila de biata și plăpânda țărișoară, care a ajuns acum într-un hal fără de hal: „Domne, democrația asta a voastră de acum a reușit un singur lucru: a înmulțit hoții, bandiții și mafioții. Invariabil se găsește vreunul care să declare, agramat dar atoateștiutor:,,Acum se fură cum nu s-a mai furat niciodată. Păi se pomenea așa ceva pe timpul lui Nea Nicu? Că, pe vremea comuniștilor nu mișca unul în front. Nu era atâția hoți, nu exista atâția mafioți!” S-o credeți voi, ,,tovarășilor” nostalgici! Oricât de ciudat vi s-ar părea vouă, care dați semne clare că vă lipsește ținerea de minte, să știți hoți au existat și pe vremea „Epocii de Aur”. Mai mult decât atât, pe vremea ,,Epocii de Aur”, atât găinarii cât și mafioții erau cu mult mai îndrăzneți decât cei din ziua de azi. Iar asta pentru că aceia știau clar că, dacă erau prinși, riscau infinit mai mult decâ șmcherii de astăzi, care merg la pușcărie de parcă s-ar duce în vacanță. Motiv pentru care infractorii din România socialistă au „lucrat” coordonat, exact după regulile care definesc grupurile de „crimă orgnizată”, descrie fenomenul romaniaeterna.ro.

Mafia comunistă „la secret”

Conform propagandei oficiale, care ne-a spălat creierii pe tot parcursul regimului comunist, în ,,Epoca de Aur” nu exista corupţie. Şi cu atât mai puţin „crimă organizată”. Asta era însă doar o frumoasă teorie. Practic, corupția exista, peste tot și la toate nivelurile. Atâta doar că era considerată un fenomen atât de grav încât, pur și simplu, nu putea fi recunoscută și cu atât mai puțin acceptată oficial, în acele vremuri în care televiziunea, radioul şi presa de partid ne repetau pe toate vocile și pe toate glasurile că „Omul nou” trăiește doar pentru ,,făurirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Iar în rarele cazuri în care apucam, totuși, să aflăm și noi câte ceva, informațiile erau atent filtrate și astfel „ambulate” încât comiterea unor infracțiuni era explicată doar prin nivelul scăzut al ,,conștiinței comuniste” al celor care încălcau legea. Dar asta nu însemna că marii șefi comuniști se îmbătau cu apă rece și credeau și ei înșiși ceea ce ne livrau nouă prin propaganda oficială. Nu, în nici un caz: autorităţile de la cel mai înalt nivel, inclusiv Ceaușescu, erau lacurent cu adevărata față penală a Epocii de Aur. O față care, dincolo de ieftinul ,,sclipici” oficial, contura o realitate neștiută: o lume dură, populată cu grupuri de infractori, o caracatiță mafiotă, întinsă atât pe orizontală cât şi pe verticală, până la nivelul unor „tovarăşi cu importante funcţii de conducere”. Noi de ce n-am avut habar despre toate astea? Simplu: pentru că nu trebuia să știm că, departe de a fi o orînduire perfectă, socialismul producea extrem de multe rebuturi. Exact acesta este motivul pentru care „fața penală” a Epocii de Aur era descrisă, cu adevărat, doar în anumite  documente clasificate ,,Secret” la care aveau acces doar tovarășii din vârful ierarhiei de partid. Ținute departe de ochii poporului, documentele destinate marilor șefi ai PCR nu aveau, în nici un caz, tonul triumfalist al propagandei oficiale. Ba mai mult, în ele se cam recunoștea faptul că „în cea mai bună dintre lumi“ lucrurile nu mergeau chiar ca pe roate. De fapt, ca să fim sinceri, mergeau ca dracu.

,,Raport” secret

Până în 1989, în primăvara fiecărui an, Ministerul de Interne, Ministerul Justiției și Procuratura RSR intrau în febra raportărilor. Era perioada în care, după încheierea controalelor din teritoriu, șefii instituțiilor de forță ale statului comunist raportau în fața organelor superioare de partid. În final, CC al PCR centraliza toate rapoartele într-un document intern, clasificat în categoria „Secret”, act oficial care nu ajungea  niciodată la public.

La fel a fost și în 1989, când „Secţia pentru problemele militare şi justiţie” din CC al PCR a întocmit  obișnuitul „Raport”. De fapt, titlul întreg al acestui document de uz intern, era „Raport privind concluziile controlului efectuat în semestrul II al anului 1988, în legătură cu activitatea organelor Ministerului de Interne, Procuraturii şi Justiţiei precum şi a celorlalte organe de stat pentru apărarea avuţiei naţionale, prevenirea şi combaterea oricăror forme de risipă, lipsă de grijă gospodărească, neglijenţă, abuz în serviciu, sustrageri de orice fel care aduc pagube proprietăţii de stat şi cooperatiste”. Acest nume lung îmbârligat era un document sinteză care începea cu inevitabila tămâiere a Mărețului Cârmaci: „Pornind de la cerinţa exprimată constant de secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceaușescu, ale cărei coordonate fundamentale au fost reafirmate, în mod strălucit, în magistrala Expunere la Şedinţa comună a Plenarei CC al PCR din noiembrie 1988, organele MI, Procuraturii şi Justiţiei au acţionat cu fermitate pentru traducerea în viaţă a acestor orientări şi indicaţii”. De fapt, atenţia instituţiilor de forță era centrată pe „apărarea cu fermitate a valorilor societăţii noastre socialiste”.

Domeniu în care „organele Ministerului de Interne, Procuraturii şi Justiţiei au acţionat ferm pentru traducerea în viaţă a acestor indicaţii, aplicarea hotărârilor de partid şi a legilor ţării, apărării proprietăţii socialiste, a întăririi spiritului de dreptate, şi promovare a legalităţii socialiste”. Bineînțeles că toate acestea erau  doar „floricelele” propagandistice specifice acelor vremuri. Iar realitatea, ambalată frumos în limbaj propagandistic, era departe de imaginea idilică a Epocii de Aur. Greu de admis, dar și mult mai greu de înghițit, adevărul este că, și pe atunci se fura ca-n codru. Fapt recunoscut, indirect, și de „Raportul” din 1989: „În condiţiile dezvoltării fără precedent a ţării noastre pe plan economico-social, a creşterii puternice a conştiinţei socialiste a cetăţenilor, a scăzut numărul faptelor penale  şi al persoanelor care au săvârşit infracţiuni în dauna proprietăţii socialiste”. Poate că or fi scăzut, dar nu prea mult: „În 1987 au fost condamnate definitiv pentru infracțiuni în dauna avutului obştesc 39.134 de persoane, ceea ce reprezintă o scădere cu şapte la sută faţă de anul precedent”. Desigur că șapte la sută nu era mare lucru dar, de, era totuși o scădere. Câte or fi fost în dauna avutului privat? Asta nu interesa pe nimeni, pentru că, în acea vreme, proprietatea privată, dispărută de mult din punct de vedere oficial, nu interesa pe nimeni. Dar asta nu înseamnă că lucrurile erau Ok: „Analizând activitatea de apărare a proprietăţii socialiste, în spiritul exigenţelor formulate de secretarul general al Partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, raportăm că în acest domeniu, cu toate rezultatele pozitive, s-au manifestat şi unele lipsuri şi neajunsuri”. Adică, degeaba ne-a tras de urechi „Tovarăşul” că noi tot n-am fost în stare să ajungem la înălţimea ameţitoare a vorbelor sale.

Mafioții comunismului

Departe de a se cantona doar la un nivel strict teoretic, „Raportul” CC al PCR din primăvara anului 1989, enumeră câteva dintre cele mai grave afaceri de corupție descoperite de autoritățile vremii. „Constantin Todoruță, gestionarul unui depozit de piei şi lână din jud. Timiş, profitând de faptul că, nu mai fusese verificat la gestiune timp de mai mulți ani la rând, a delapidat o mare sumă de bani. În urma unor percheziții, la domiciliul lui s-au găsit 4,5 milioane de lei şi peste un kilogram de bijuterii din aur, aparatură electronică, dar şi 100 de piei şi blănuri”. Fapta este uşor de înţeles pentru o perioadă în care expresia supremă a luxului proletar era haina de piele ori cojocul croit din blană de oaie. Iar pentru acele vremuri, cele 4,5 milioane de lei delapidați chiar că erau o sumă cu adevărat imensă. Pe atunci, cel puțin teoretic, pentru delapidări mai mari de un milion de lei, legile vremii prevedeau pedeapsa capitală. Pedeapsă care, în ultimii ani ai regimului comunist era comutată, de obicei, în ani grei de puşcărie. „Raportul” din 1989 conține și un caz care demonstreză că, nici pe atunci nu trebuia să ai prea multă școală ca să devii hoț „de mare succes”: „La Călăraşi, însăşi (N.red: să trăiască tovarăşa gramatică socialistă!) Niculae Stratulat, paznic la o unitate industrială a sustras bunuri în valoare de 698.000 lei”. Așadar, un simplu portar a reușit să ciordească aproximativ echivalentul a zece „Dacii” fără îmbunătățiri.

Tot pe atunci, circula o vorbă de duh care spunea că: „S-a votat Decretul 402: fură șefii… hop și noi!”. De fapt, chiar așa și era, căci hoții nici n-ar fi avut cum să fure singuri, de capul lor. Bineînțeles că de foarte multe ori, ei furau cu „binecuvântarea” unor mari şefi ori a unor şefuleţi mai mărunți. Situație descrisă și de „Raportul” de pe masa celor de la CC al PCR: „Prin coruperea unor cadre de conducere, un grup de infractori de la Cooperativa meşteşugărească «Unirea» din Tg. Neamţ, a delapidat suma de 2,5 milioane de lei”. Bineînțeles că acesta n-a fost un caz singular. La celălalt capăt al ţării, la Baia Mare, „Andraș Gherasim, şef de echipă la Intreprinderea de prestări servicii industriale, prin mituirea şi complicitatea factorilor de răspundere, a cauzat o pagubă de șase milioane de lei”.

Au existat însă și cazuri în care, prea puțin dispuși să mai împartă „prada” cu cineva, șefii înșiși au fost cei care au băgat adânc mâna în avuția întregului popor. Fapt reflectat clar chiar şi în documentul de la CC: „Au fost şi situaţii în care iniţiatorii şi organizatorii unor fraude importante s-au dovedit a fi însăşi (mde, exact aşa suna limba română vorbită şi scrisă de marii mahări de la partid) conducătorii anumitor unităţi economice, persoane chemate ele însele să apere cu toată fermitatea proprietatea socialistă”.  Iar drept exemplu era oferit cazul unui tovarăş cu muncă de răspundere.  „Directorul Fabricii de produse lactate Fundeni, după ce a comis două fraude de două milioane de lei, a fost numit director al Fabricii de produse lactate Vitan, unde, în scurt timp, a comis încă o fraudă de un milion de lei”. Iar dacă directorul unei intreprinderi de prelucrere a laptelui ciordise, probabil cu acte în regulă, lapte, brânză ori cașcaval – care pe atunci deveniseră un soi de valută forte, care ajungea din ce în ce mai rar pe mesele românilor, nici pâinea nu era de lepădat: „La unitatea de panificaţie Jimbolia s-au sustras 481.925 kilograme de făină, în valoare de 2.175.000 lei”.

Hoții de fleici și cotlete

Acum foarte puțină lume își mai amintește că, prin 1987-88, locuitorii Capitalei au fost uimiți să afle că într-o vreme în care carnea devenise și ea o delicatesă, livrată pe bază de cartelă, undeva prin cartierul Drumul Taberei, la restaurantele Favorit și Orizont, fusese descoperită o întreagă rețea de angajați care ar fi sustras peste trei tone de carne și produse din carne. A fost un scandal imens, popularizat prin presa centrală de partid, inclusiv în Scânteia care a încercat să justifice lipsa cărnii de pe piață exact prin furturile aruncate în cârca gestionarilor de acolo. S-a făcut un mare tam-tam, a urmat un proces la finalul căruia s-au pronunțat și câteva condamnări cu pedeapsa capitală.

Capul acelei „rețele“ a fost considerat Gheorghe Vasile, un nume banal care acum nu mai spune mare lucru. Apoi, la scurt timp după prima sentință, pedeapsa cu moarte pronunțată pe numele acestuia a fost comutată în 13 ani de pușcărie. Ulterior, după 1990, omul a fost pus în libertate și, pentru câțiva ani buni a dispărut în străinătate. S-a întors abia după ce vechiul său dosar penal i-a fost închis prin S.U.P. (scoatere de sub urmărire penală). Apoi, în anii care au urmat, omul a revenit în afaceri dar și în lumea bună a Capitalei. Poate că unii bucureșteni își mai amintesc și acum de el: acel Gheorghe Vasile, condamnat la moarte de regimul Ceaușescu este unul și același cu cel alintat Gigi „Kent”, prosper afacerist post-decembrist dar și un cunoscut personaj al lumii mondene al anilor 90. Una dintre cele mai grave, dar și neașteptate realități, ocolită și mascată discret în „Raportul” CC al PCR este creionată în doar câteva fraze scrise în „limba de lemn” specifică epocii: „Au fost comise numeroase fraude de grupuri de infractori care au acţionat în perioade îndelungate de timp, profitând de deficienţele existente în unităţile socialiste, în legătură cu evidenţa, depozitarea şi paza bunurilor, neasigurarea riguroasă a ordinii şi disciplinei, atitudinea lipsită de răspundere a unor cadre. Un mare număr dintre aceste infracţiuni economice comise în mod organizat au fost favorizate prin coruperea unor persoane cu atribuţii de control sau funcţii de conducere, ori săvârşite cu complicitatea acestora”.

Descrisă cu astfel de cuvinte meșteșugite propagandistic, această afirmaţie descrie fidel o situație de care noi, oamenii obișnuiți, habar n-am avut: fără să-i spună pe nume în mod explicit, aceasta este descrierea exactă a fenomenului de crimă organizată, exact aşa cum este ea definită în toată lumea. Şi mai demonstrează încă ceva: jaful naţional declanșat după 1990, nu a fost o invenţie post-revoluţionară, ci doar o continuare, mult mai bine organizată, a jafului generalizat de pe vremea „Epocii de Aur”.

Related News

Leave a Reply

Copyrıght 2016 All RIGHTS RESERVED.

Acest website foloseşte cookie-uri proprii cât şi cookie-uri adăugate de terţi, pentru a furniza vizitatorilor o experienţă mult mai bună de navigare Accept