,,Geambaşii” de cărţi interzise

Astăzi, ,,Târgurile de carte” sunt, mai curând un soi de evenimente mondene, unde editurile expun ultimele titluri scoase pe piață, iar autorii lanseze ,,produsele” de ultimă oră. Este un spectacol unde, periodic, se adună lume elegantă care, are sau n-are treabă, se simte obligată să-și facă drum pe acolo. Plus recenzii docte, strigate asurzitor de la mi­cro­foa­ne.
Pe la sfârșitul anilor 80, ,,Târ­gul de carte” însemna cu totul altceva. Bineînţeles că era vorba tot despre cărţi. Mai precis, despre co­­merţul cu cărţi. Motiv pentru care se numea, de fapt, ,,târgul” sau ,,piața de cărți” și indiferent în ce loc func­ţiona era un soi de ,,laborator” în care se ex­perimentau rudimen­tele eco­no­mi­ei de piaţă. O lume paralelă care, ba­za­tă pe legea cererii şi ofertei, evolua pe două planuri distincte. Cel vizibil, la nivelul său cel mai de jos, era rudă bună cu bişniţa. Celălalt era o afacere fu­rișată pieziş, uneori, dincolo de muchia le­gii.
Vara anului 1989. O vară ternă, la fel ca toate cele de dinainte. Pe la începutul primăverii, Ceauşescu ne anunţase că România și-a achitat da­toria ex­ter­nă. Răsuflasem uşuraţi, sp­e­­­rând că as­ta avea să ne schimbe via­ţa de zi cu zi. N-a fost să fie! Devenită par­­că şi mai ac­tivă, Europa Liberă vorbea despre spectaculoasele evo­luţii din restul țărilor ,,frățești” care încă mai alcătuiau din ce în ce mai firavul ,,lagăr so­cia­list”. Evoluţii politice spectaculoase pe care, sincer vor­bind, nu le credeam posibile şi în România. Motiv pentru care cei mai mulți dintre noi ne refugiam, parcă şi mai abitir, în realitatea fantomatică a lecturii. Acum unii se laudă că asta a fost o formă de rezistenţă pasivă. Poate! Oricum, pe atunci, cartea era mereu prezentă în viețile noastre. Care carte? Oricare! În librării, ,,Sho­gu­n”-ul”, chiar și vândut la pachet cu kilogramul de ,,Ro­mâ­nia pe dru­mul fău­ri­rii societăţii so­cia­lis­te multilateral dez­voltate” , dispărea ra­pid. Iar cărţile lui Breban, Buzura, Laurenţiu Fulga, Constantin Ţoiu şi Lăn­crănjan se vindeau, cel mai adesea, direct de sub tej­ghea. Iar dacă nu cunoşteai vreo li­bră­reasă bi­ne­voi­toa­re, nu era bai: dădeai o fugă până la ,,Târ­gul de cărți”.

,,La Şină”

Era un ,,Târg” special care funcţiona ca o anexă a ,,Talciocului”. Găzduită, cândva în Colentina, piaţa de vechituri fusese mutată mai întâi pe un loc viran din Ghencea, iar mai apoi în spatele Oborului, într-o zonă căreia i se spunea ,,La Şină”. Era un spaţiu exotic, amestec de bazar şi magazin de antichităţi, unde în fiecare duminică puteai să găseşti de toate, de la mărunţişuri până la obiec­te rare, care acum se vând pe bani buni, doar prin consignaţii. Acolo, un întreg sector era rezervat negustorilor de carte. Să fim bine înţeleşi: cărţi vechi se vindeau oficial prin anticariatele de stat: niște  încăperi de obicei modeste, cu rafturi strivite sub munți de harțaloage banale. Este drept că pe atunci se mai vorbea şi despre o ,,mafie a antica­rilor”, dar nimeni nu ştia unde şi cum să o localizeze concret. Doar din când în când apăreau zvonuri insistente despre acest ,,continent ocult” al lumii culturale. Erau zvonuri  despre cine ştie ce cărţi medievale, ori de vreun exemplar rarisim al ,,Bibiliei lui Cantacuzino”, comori pe care cineva… l-ar fi vândut cuiva… Poveşti? Ade­vă­ruri? Nu conta! Pentru că, în acest do­me­niu, singura vizibilă şi funcţională era lumea ,,geambașilor” de cărţi din Obor. Dacă aveai răbdare şi nu erai ex­cesiv de strâns la pungă, acolo găseai cam tot ce-ţi doreai. Acolo ,,La Șină”, ,,Delirul” şi ,,Cel mai iubit dintre pământeni”, dis­pă­ru­te de mult din librării, se cumpărau pentru 100, respectiv 250 de lei. Cu doar câteva zeci de lei puteai cumpăra cărţi de aventuri ori din cele siropoase din colecţia ,,Romanului de dragoste”. Fiecare după gust şi după ,,adâncimea” buzunarelor.

Circuitul subteran

Toate acestea se vindeau pe faţă, fără multă fereală din partea negustorilor. Dar tot acolo exista şi un circuit ascuns, pe care umblau cărţi des­pre care se spunea că sunt interzise. Iar unele dintre ele chiar erau cu adevărat. Bucureşteanul Ma­rian To­ma a fost implicat, în mod direct în acest ,,joc second”, derulat la margi­nea legii. ,,Aceea era o lume pestriţă, în care am pătruns prin 1985. Eram inginer, câştigam destul de bine. Dar în lipsa altor tentaţii mă refugiasem şi eu, la fel ca mulţi alţii, în lectură. Pasionat de exotismul culturilor orientale, devorasem cam tot ce apăruse la noi. Din păcate, lista nu era prea lungă. Şi asta din cauza Meditaţiei Transcendentale. A, nu ști ce a fost aia? Un scandal bizar, izbucnit în 1982, când autorităţile au fost lovite de o fobie devastatoare: frica de <<secte>>, mai ales cele care ar fi avut o cât de mică legătură cu gândirea și filosofia indiană, și nu numai. Scandalul a trecut, dar fobia a rămas. Iar printre victimele ei s-au aflat şi cărţile despre Orient care practic au dispărut din circuitul public. Fără o decizie oficială, lucrările lui Sergiu Al George au intrat pentru ani buni într-un nemeritat con de umbră. Şi nu doar ele: aceeaşi soartă au avut-o şi cărţile lui Mircea Eliade. Motiv pentru care, deși traduse și publicate anterior și în România, cele trei volume ale ,,Istoriei  Religiilor” deveniseră o comoară bibliofilă, inclusă în circuitul ocult al ,,Târgului de cărți”. Despre lucrări străine din acest domeniu nici nu putea fi vorba. Două-trei sute de lei erau pe atunci bani frumoşi, pe care doar cei pasionaţi îi dădeau pe o carte. Pasionaţi care, în mod neaşteptat, erau destui. Când am început eu să-l frecventez, ,,Târgul” funcţiona în Ghencea. Era prin 1983-84, iar eu îmi doream ,,Cartea Morţilor Tibetani”, pentru care eram dispus să dau oricât. Întrebând în stânga şi-n dreapta, am ajuns la taraba unui individ care chiar ştia la ce mă refer. Ba mai mult, mi-a zis că-mi va aduce acea carte ciudată peste o săptămână, maxim două. Şi chiar s-a ţinut de cuvânt: în săptămâna următoare mi-a adus un exemplar xeroxat al ,,Bardo Todol” tradus franceză. Apoi, în următoarele câteva luni mi-a făcut rost de alte câteva lucrări la care visam de mult. De fapt, era vorba tot de copii xerox ale unor cărţi. Erau atât texte orientale clasice, traduse în franceză, singura limbă străină pe care o stăpânesc, dar şi lucrări apărute în străinătate sub semnătura unor mari specialişti ai domeniului.”

Un ,,circuit” ciudat

Dar Marian Toma nu s-a oprit aici. ,,Ceva mai târziu, am înțeles că, în privinţa procurării acestui tip de cărţi <<interzise>> Bucureştiul de atunci era împărţit între patru ,,echipe de fur­ni­zori” fiecare cu domeniul său de activitate. Care uneori colaborau între ele și sigur nu se deranjau una pe alta. De fapt, în 1989, pentru aceste gru­puri, târgul de cărți obișnuite, organizat săptămânal ,,La şină”, era un paravan, care ascundea o altă afacere: exact acest comerţ cu cărţi in­ter­zise. Într-un fel, acestea erau ceea ce, referindu-se totuşi, la un alt tip de pro­duc­ţii literare, Occidentul le denumea ,,Samisdat”-uri. Un termen ciudat, care acolo, afară, definea un gest de re­zistenţă culturală, subversivă în ra­port cu regimul. Sincer vorbind, nu este prea clar dacă aici la noi exista per­cepţia unui unui act de revoltă. Acum, nici măcar Marian Toma, care a fost im­plicat în acest fenomen, nu este prea con­vins că i-a înţeles chiar toate de­desubturile. ,,Cu timpul, m-am îm­prie­tenit cu Relu Sterian, <<furnizorul>> acelor rarităţi. Era un om pasionat de cărţi. Dar nu numai atât. Era un om care chiar trăia de pe urma cărţilor. Erau niște vremuri  ciudate pe care Marian şi le aminteşte totuşi cu plăcere. ,,Am cumpărat mai multe cărţi de la Relu. Cărţi pe care le am şi acum. Era un om prudent, dar în timp i-am câştigat încre­de­rea și încet, încet, m-a lăsat să pătrund în «bucătăria» afacerii lui. Bine organizat, avea un «catalog editorial» cu câteva sute de titluri, dintr-o paletă largă de domenii. Lucrările de orientalistică, de un înalt nivel ştiinţific, erau completate de altele, ceva mai uşoare, despre ezoterism. În timp, m-am lăudat pe la prieteni cu acele cărţi de care făcusem rost. Iar unii dintre aceştia le-au dorit şi ei. De aici până la ideea de a-mi crea propria reţea de «beneficiari» a mai fost doar un pas. Pas pe care l-am parcurs, de comun acord, cu Relu. Până atunci, el îşi avu­sese propria sa «filieră», compusă din câteva sute de clienţi. Cărora în scurt timp li s-au adăugat alte aproape două sute cu care eu am intrat mai întâi în contact iar mai apoi chiar ,,în afacere”. Practic, lucrurile păreau relativ simple. Mergeam în Obor, «La Şină», cu copiile xerox a două-trei lucrări pe care le procura Relu. Dacă vreun client nou dorea vreuna dintre cărţi, îi luam telefonul cu promisiunea că în două-trei zile avea să-şi primească lucrarea dorită. Dar înainte de asta îmi făceam și eu propriile verificări. Dacă omul dorea o lucrare mai deosebită, începeam cu el o discuție despre domeniul respectiv, iar dacă vedeam că o dă din colț în colț, în lăsam baltă și mutam discuția pe orice alt domeniu. Ei, și pe vremea aia se vorbea despre ,,acoperiți” ai Securității sau ai Miliției… și alte chestii dintr-astea. Cert este un lucru: ni am avut nici un fel de probleme pe linia asta. De fapt, la fiecare ieşire, găseam cel puţin patru-cinci amatori, potențiali clienți. Uneori chiar mai mulţi. Când începeam să am cu adevărat încredere în ei, le arătam tot «planul editorial» din care ei îşi alegeau ce doreau. Apoi, era trea­ba lui Relu, care în scurt timp procura atât copiile pentru clienţii lui, cît şi pentru ai mei. Apoi îl sunam pe om, îi duceam cartea şi îmi luam banii. O parte erau «comisionul» meu,o parte al  «furnizorului» primar. Adică la Relu. Care, ulterior, achita şi el ce era de achitat pe restul «filierei». Plus, bineînţeles, propriul său «comision».”

FILIERA

Ce se afla totuşi în spatele acestui «circuit»? Marian Toma ştie foarte vag. De fapt, nu ştie. ,,Relu mi-a spus că are re­laţii pe la marile biblioteci, de unde poate să împrumute orice carte pentru o zi-două. Rapid mi-am dat seama că o bună parte din ele veneau din fondu­rile «speciale» de la BCS, BCU și chiar de la Academie, inaccesibile publicului obişnuit. Cum ajungea omul meu la ele?
Nu m-a interesat. Singurul fapt care-mi cam dădea fiori era că el avea acces aproape nelimitat la un xerox, unde făcea oricâte copii era nevoie. Şi asta într-un timp în care mijloacele de mul­tiplicare şi difuzare a informaţiei erau ţinute sub un control strict. Apoi, prin ’88-’89, am început să «lansăm» pe piaţă diferite ciudăţenii de cărţi ca­r­e ne erau cerute, iar omul meu fă­cea rost de ele. Atunci am avut în mână şi am difuzat «Protocoalele secrete ale în­ţelepţilor Sionului», copie după o ediţ­­ie interbelică, semnată de Moţa. În­ţelegi? De Ion Moţa, căpetenia le­gio­nară. Plus multe cărţi scrise de Cioran şi de alţi mari români din exil. Am avut în mână şi cărţi legate de le­gio­nari. Cărţi despre care eram absolut sigur că n-au cum să nu fie interzise. Tot atu­­n­ci am avut şi «Profeţiile lui Sundar Singh», indianul despre care se spu­nea că ar fi afirmat că România va fi vii­torul centru spiritual al lumii. Ba la un moment dat l-am avut în mână și pe Pacepa. Era vorba de un exemplar al Orizonturilor roșii, tradus în franceză. Ideea era să o traduc în română, cineva să o dactilografieze, iar apoi să o scoatem la vânzare. Oferta, era de-a dreptul generoasă: pentru traducerea cărții aș fi primit cam o jumătate de Dacie, bani la care s-ar fi adăugat <<comisioanele>> pentru fiecare exemplar vândut, De unde veneau acești bani? De unde venea exemplarul respectiv al cărții? Habar nu am avut. Inițial am avut de gând dă accept oferta: era riscant dar merita. Dar până la urmă am renunțat: era mult prea riscant. De unde au venit toate astea? Nu m-am întrebat niciodată cum de ajun­­gem noi la ele. Şi cum de nu ne îm­­pie­dică absolut nimeni să le îm­prăş­tiem la cei care şi le doreau? Nu ştiu, poate că era inconştienţa aventu­rieră a tine­re­ţii. Pe Relu l-am mai vă­zut de câteva ori, prin ’90-’91, după care i-am pierdut urma. Cine o fi fost în realitate acest prieten al meu? Ha­bar n-am, iar acum chiar că nu mai con­tează”. Mda, chiar că nu mai contează. La fel cum nici cărțile nu prea mai contează. Cine mai citește acum? Cine mai savurează acum lectura tihnită, foșnetul mătăsos al paginii întoarse, ori parfumul discret al hârtiei tipografice, înnobilate de trecerea timpului? Nimeni!

 

Related News

Leave a Reply

Copyrıght 2016 All RIGHTS RESERVED.

Acest website foloseşte cookie-uri proprii cât şi cookie-uri adăugate de terţi, pentru a furniza vizitatorilor o experienţă mult mai bună de navigare Accept